Antrenorul Dragan Petricevici, fost campion al României cu U Cluj, este acum şi campion al Africii, cu Etoile Sportive du Sahel. In aceasta calitate, a fost intervievat de GSP si va redau cateva pasaje interesante.

Dragan Petricevici a venit în România în 1996, la Cluj. A mai antrenat pe Elba Timişoara, pe BC Tîrgovişte, pe BC Constanţa, pe Poli Iaşi. Din vară a luat drumul Africii.

"În primul rînd, îmi este foarte greu să asociez Tunisia cu Africa, deoarece influenţele europene sînt foarte mari. Mulţi localnici chiar au ochii albaştri şi părul roscat sau blond. Practic nu aveam prea multe cu care trebuia să mă obişnuiesc, decît cu un trafic care nu poate fi explicat prin cuvinte. Aici, fiecare deplasare la antrenament şi înapoi necesită să-ţi iei rămas bun de la familie în cazul foarte probabil că nu te mai intorci", glumeşte tehnicianul. "Total din senin te poţi aştepta să intre cineva pe sensul tău, nici măcar să nu claxoneze sau să semnalizeze măcar. Cu asta nu mă voi obişnui niciodată".

"De şocat chiar nu are ce să mă şocheze. Eu sînt sîrb din Bosnia, dintr-un oraş în care războiul a durat aproximativ 4 ani. Am trăit foarte mulţi ani în România în şi-n perioada naşterii «şmecherismului şi cocalarismului». Nu mai există ceva care să mă şocheze asa uşor. Aici locuiesc într-un oraş turistic şi găsesc orice am nevoie. Mă deranjează, cum de altfel deranjează şi pe orice tunisian cu capul pe umeri, această democraţie prost înţeleasă de după revoluţia lor din 14 ianuarie. Sute de oameni au murit ca să scape de teroarea unei familii, nu ca sa umble trei firfizoni pe o singură motocicletă pe stradă şi nimeni să nu poată să le facă nimic. În acest moment, nimănui nu îi e frică de lege. Arabii în general sînt oameni serioşi, cu care te poţi înţelege şi cu care se poate convieţui, dar acum aici e un haos social total", spune Petricevici.

"E doar o plecare temporară", alungă Petricevici dorul. "Eu am îndrăgit România definitiv în ultimii 15 ani. Viaţa mea se va împărţi între Sarajevo, Belgrad şi Timişoara. Profesional nu ştiu unde voi activa, în viaţa unui antrenor totul este deschis. Un lucru e cert, jumătate din inima mea e tricoloră şi aşa va rămîne. Iubesc România fără nici un interes. Realizez că atunci cînd vorbesc cu oameni in Tunisia, Maroc sau Angola, îmi aud vocea cum spune «la noi în Romania, la mine în Timişoara». Atunci ştiu unde mă voi întoarce", spune bosniacul.