misterra

Mereu am crezut ca iertarea poate fi totala, indiferent de persoana pe care o ierti (sau de la care astepti iertare). Mereu spuneam "am iertat, dar nu am uitat". Dupa ce am trecut prin cateva experienta relevante in domeniu, am ajuns la concluzia ca trebuie mult mai mult ca sa ierti. Nu stiu ce... timp, putere, intelegere, incredere, ... nu stiu. Am vrut sa cred ca am puterea sa iert total, sa trec peste si sa cant la acea vioara de care vorbea profesorul de religie. Dar are dreptate... cantecul suna putin fals, oricat de tare as incerca. Si mai exista si pericolul sa se rupa din nou, in acelasi loc, care deja e slabit. Am constatat ca cer iertare, si o astept, dar cand sunt de cealalta parte nu o dau la fel de usor. Sau nu o dau de loc, desi pe moment poate spun "da, te iert". Dar nu cred mereu ce spun, adica arareori cred ce spun.
Si ce folos are iertarea daca nu e insotita de uitare? Acel 'ierti dar nu uiti' nu face decat sa sublinieza neputinta iertarii, un fel de "te iert, dar o sa imi amintesc mereu ce mi-ai facut". Adica cu alte cuvinte ma fac ca te iert, dar nu chiar. Sau cum??!
Eu una recunsc ca n-am puteresa sa iert mereu, si pe oricine. Cu cat tradarea sau greseala m-a ranit mai mult, cu cat e mai apropiata persoana pe care vreau sa o iert, cu atat e mai greu, si cu atat mai mult scad sansele sa trec usor peste...
Iertarea apartine doar ingerilor si divinitatii :)

simpson

da misterra, dar tu uiti ca noi sintem mici picaturi de divinitate.... facem parte dintr-un tot si avem puterea sa iertam!... ca mintea ne mai zgindareste si ne masoara gravitatea greselilor, o compara, ne ameteste, am trait-o toti....dar a ierta e pur si simplu o borna: ierti sau nu ierti... (in sistem binar e 0 sau 1), nu exista ca ierti total sau partial, ci ca ierti sau nu!

Benu

Si era ceva de vis, minunat, incantator, de-a dreptul sublim...si s-a intamplat ca m-a mintit...si am aflat fara sa vreau. Ca sa constat ca ma mintea de mai mult timp decat as fi vrut sa cred. Mi-a replicat ca o facea pt mine. Pe de o parte, aveau un soi de adevar vorbele lui. Pe de alta, parte, pe minut ce trecea si-mi povestea totul de-a fir-a par, imi dadeam seama ca traisem in ultimele luni o feerie plina de vraja si caldura, dar inconjurata de o minciuna enorma, monstruoasa si care acum ma sfasia cumplit.
Ne-am certat, am plecat si nu mi-a pasat de gura lumii -toti ma invinovateau pe mine, pt ca nimeni nu stia adevarul...am facut pe disparuta vreo 2 luni de zile - mi-a fost usor, eram intre anul 2 si 3 de fack...era vara, era vacanta si in afara de mama si de inca o prietena, nimeni nu stia unde sunt. Drept dovada, cand m-am intors,am gasit zeci de scrisori si memoria telefonului plina de mesaje. Si vreo cateva zeci de buchete de flori, marea lor majoritate, asezate in balcon, intr-o cadita cu apa - mama era cel mai putin incantata de faza asta....
In fine, ne-am revazut la inceputul toamnei, asta dupa ce am stat si am recitit toate scrisorile : 48 la numar, de cateva ori... Am vorbit, am discutat, inca ne iubeam, ne-am impacat, dar eu nu puteam sa uit. Cand ziceam ca mi-a trecut, ma zgandarea ca un vierme negru si rece.
Dupa o jumatate de luna de fericire amestecata cu himere teroriste, ne-am despartit definitiv.
Am facut in asa fel , incat sa ma urasca si sa creada ca decizia ii apartine.
Suferinta de dupa nu mai conteaza acum, pt ca intr-un final, m-am obisnuit si cu ea. N-am putut sa uit si nu cred ca voi uita vreodata, dar viata merge mai departe si noi odata cu ea.

Benu

Si legat de prietenie...am o prietena pe care o cunosc din clasa I. Am fost, datorita sortii, impreuna in aceeasi clasa, pana in ultimul an de liceu-inclusiv. La fack, alegand specializari diferite, drumurile ni s-au separat putin, dar tot impreuna am ramas. Eram cele mai bune prietene. Nu ne-ar fi despartit nimeni si nimic!
Pana in anul 4. Inainte de licenta. A mea, ca ea isi inghetase un an, pt ca a vrut sa se plimbe prin Europa, asa ca n-avea nici o grija. Doar eu aveam o licenta pe cap si niste examene infioratoare ce-mi bateau la usa sesiunii...nu aveam chef de pierdut nopti prin club sau aiurea in tramvai. Imi place sa fac de obicei, lucrurile intr-o anumita ordine, pe cat posibil, cat mai normala.
In fine, inainte cu 3 sapt. de examenul oral la licenta, m-am indragostit -ca asa ii sta bine unui om cu planuri, sa-i fie date peste cap de evenimente neprevazute - si vai ce fericita eram eu....pana cand, intr-o seara, ei=toata gasca, au mers in club, eu avand a doua zi un examen complicat, am preferat sa nu-i insotesc. Desi prietenul meu era cu ei...in fine, au mers toti si a doua zi, dupa examen, ma suna EA, sa-mi spuna ca "n-a avut ce face, dar a baut un pahar de vin in plus si s-au ***binat" - pe vremea aia se folosea aceasta expresie in mod constant.
Vad negru in fata ochilor, ajung la ea acasa, ii ofer, plina de incredere in fortele mele, o palma pe care n-am s-o uit niciodata! si plec. Mai aveam 2 sapt si 3zile pana la licenta. Zilele au fost un cosmar cumplit, atat pt mine, cat si pt ai mei, care nu intelegeau sub nici o forma ce-i cu mine. Cu o zi inainte de examen, "m-am trezit" si am trecut mai departe. N-am mai vorbit cu ea pana anul trecut, cand ne-am revazut cu "ocazia" decesului tatalui ei. Atunci mi-am dat seama ca pot sa o iert si sa uit. Pt ca pana la urma, au fost din ale tineretii valuri si niciodata nu stii cand te duci...dincolo. Suntem din nou prietene si daca apare subiectul in discutie, radem de asta ca de orice alta gluma buna:)

KrisstiniK

A ierta inseamna sa poti privi in ochi o persoana care te’a dezamagit, fara sa simti nevoia sa ii reprosezi ceva, sa te razbuni, fara sa ai resentimente.
Din puncul meu de vedere, daca motivul certei este unul pueril impacarea poate fi una completa….lipsita de regrete si amintiri dureroase. Dar dupa o cearta sau un gest care te face sa iti piezi toate sperantele si iluziile si iti provoaca o stare de deceptie, oricat de mult ai incerca sa ierti complet, ceva din interior iti spune “nu”, pentru ca sentimenul de dezamagire ne urmareste oriunde.
Atunci cand acest sentiment care nu ne lasa in pace va fi lamurit vom avea puterea de a ierta. :D

Roxanik

niciodata ce a fost la inceput n-o sa mai fie la fel dupa o impacare.....eu va spun din experientza(traita de curand-de 1zi)....depinde de amandoi...greselile poate se mai pot repara,insa cuvintele nu prea....eu cel putin sunt genul care iarta,dar nu uita....rally,buna tema....s-a nimerit cu starea mea de spirit din weekendul asta....pana la reimpacare,depinde si cum se termina...e frumos sa ierti si sa iubesti,dar sa ai si pe cine,sa merite...eu insa m-am convins....un om care iubeste si arata asta,pune suflet este un om slab...eu am fost asa si am avut numai de pierdut ptr k partenerul meu este un om puternic...eu sunt dezamagita de tot ce inseamna dragoste,relatie,suflet si de oameni in general....Fat-Frumos nu exista,nici nu vine pe un cal alb ptr o impacare daca este cazul...iar daca o face de cele mai multe ori este vorba de obisnuinta sau ptr alte "scopuri"....noi,fetele suntem mai profunde,iubim si batem totul pe o carte...ei in schimb,joaca jocul se plictisesc si cam asta e finalul,mai mult sau mai putin dureros...dar,parerea mea e ca ce n-a mers de prima oara n-o sa mai mearga nici a2a,nici a3a oara...:-<:(scz daca am vorbit prea mult de mine dar m-am cam intristat si incep sa devin realista in ceea ce priveste acest subiect...o seara placuta,fetelor:*:*