misterra

Cand am fost prima data in US, am tanjit dupa Romania si am crezut ca ma topesc de dor. Adica imi era intradevar dor. De tot ce reprezenta Romania... de oameni, de mancare, de stilul de viata, de locuri si cladiri, de strazi si frunze, de abc-ul de la coltul blocului si de rufele intinse la uscat pe balconul vecinei. SI soarele mi-l aduceam aminte mai rotund, si rasul mi-era mai colorat in Romania. Dezamagirea a fost mare la intoarcere, a fost o saritura in gol, din avion, cu o parasuta defecta... pluteam pe strazi si ma gandeam oare de ce si cine m-am agatat eu cand mi-a fost dor? E greu de pus in cuvinte ce am simtit atunci. Frustrarea era cu atat mai mare cu cat ma loveam exact de lucrurile dupa care acum o luna tanjeam, si ele ma loveam drept in piept, in parte stanga, ca un bumerang stricat si obosit. Mi-am inghitit gandurile amare, si le-am inchis intr-o caseta a mintii pe care rar o folosesc, cumva rusinata ca m-am lasat pictata de culori patetice. Nu dati cu pietre, nu imi spuneti ca mi s-a urcat strainezia la cap, sau ca am venit cu fite si figuri. Vedeam pur si simplu o realitate pe care pana atunci o numisem, firesc, normalitate. Vedeam ca se poate si altfel, si mai bine. Dar am strans din dinti si am incercat sa invat sa iubesc din nou tot ce iubeam si inainte. SI parca tot mai tare ma deranjau galmele si tumorile pe care le vedeam crescand pe Romania, si fara speranta de vindecare. Ca un cancer, ce nu se vindeca si nici nu ucide dintr-o data. Asa ca atunci cand am avut ocazia, am spus stop. Si de la capat, cu aliniat. Acum mi-e dor mai rar, si prea putin de tara. MI-e dor insa de ceea ce inseamna tara pt mine. MI-e dor de oamenii mei, de locurile mele, de amintirile mele, de magazinele mele, de frunzele si soarele meu. Am acceptat ca nu le pot aduce aici, le-am arhivat si acum le port pe toate cu mine in suflet. Nu sunt grele, si stau lejer ca am un suflet mare :D
SI am mai descoperit ceva. Mi-e mai usor sa iubesc Romania de aici, de departe.