Sper sa nu va plictisesc prea tare daca incep aceasta tema cu un scurt istoric al acestei etnii atat de controversate. Ar fi in beneficiul discutiei. Datele provin din Istoria și tradițiile minorităților din România.

În Tara Românească primul document îi aminteşte la 1385, în Transilvania la 1400, iar în Moldova la 1428. Astăzi a câştigat teren ipoteza provenienţei suddunărene a ţiganilor din spaţiul românesc. Românii i-au numit mereu cu
numele de origine grecească aţigani, pentru ca mai târziu termenul consacrat pentru denumirea lor să devină cel de ţigani.

În Moldova, ţiganii ajung prin Tara Românească. Aproape toate mănăstirile dispuneau de familii de ţigani cu statut de robi, ca şi marile familii boiereşti. Dimitrie Cantemir constată în Descrierea Moldovei că ţiganii „erau răspândiţi prin toată ţara” şi că „aproape că nu există boier care să nu aibă mai multe familii de ţigani în stăpânirea sa.”

Statutul de rob implica nu numai lipsa libertăţii personale, ci şi faptul că nu aveau personalitate juridică. Robul era proprietatea stăpânului care dispunea de el după bunul său plac. El putea fi moştenit, cumpărat, vândut, amanetat. Statul, mănăstirile şi particularii obţineau venituri însemnate de pe urma ţiganilor robi. Astfel la 1810 statul obţinea de pe urma celor 3 427 de familii de ţigani 700 000 de taleri, 3000 de dramuri de aur. În Moldova statul deţinea la aceiaşi dată 1 878 de familii, ce aduceau un venit de 25.000 lei.

O revoluţie mentală se petrece în societatea românească la mijlocul secolului al XIX-lea, ceea ce duce la legislaţia de emancipare, prin care o populaţie de circa 250 000 de oameni şi-au dobândit calitatea juridică de om liber. Legile de emancipare de la mijlocul secolului al XIX-lea se regasesc si in restul tarilor ce gazduiau tigani robi, iar acestea au fost la originea unei noi mari mişcări de populaţie. Istoricii vorbesc de a doua mare migraţie a ţiganilor. În a doua jumătate a secolului XIX şi în primele decenii din secolul XX grupuri succesive de ţigani migrează spre Europa centrală şi de vest. Noii veniţi se deosebeau de cei care se aşezaseră deja în evul mediu. Ei se numesc Rom, iar dialectele vorbite au o componentă lingvistică dinspre limba română. Această a doua migraţie i-au condus spre ţigani în-spre toate ţările Europei, în cele două Americi, Australia, Africa de sud. Ei veneau din România, Polonia, Ungaria, Rusia, răspândindu-se peste tot.

In Romania interbelica are loc un proces complex de asimilare lingvistică şi culturală, mai ales după marea
reformă agrară şi după marile prefaceri din România interbelică. O bună parte a celor sedentarizaţi se românizează, în comunităţile rurale, rămânând „ţigani” doar cei aşezaţi recent în comunitate. Evoluţia spre
modernizare este atestată şi de apariţia unei conştiinţe de sine şi a unor organizaţii şi asociaţii ale ţiganilor. Apare acum în cadrul comunităţilor de ţigani o elită de tip nou, o elită alfabetizată şi emancipată cultural şi social, intelectuali, artişti, comercianţi, etc.

În deceniile trei şi patru ţiganii organizează primele asociaţii socioprofesionale. Lăutarii organizează la Bucureşti societatea „Junimea Muzicală”, unul dintre fruntaşi fiind cunoscutul Grigoraş Dinicu. La Calbor în judeţul Făgăraş, ţăranul Lazăr Naftanailă înfiinţează în 1926 societatea „Înfrăţirea Neorustică”. În 1934-1935 a scos un ziar numit
„Neamul Ţigănesc”. Ţiganii din Sercaia aveau o societate similară iar la Făgăraş ţiganii aveau o societate de înmormântare.

Calinic Popp- Şerboianu organizează la 1933 la Bucureşti Asociaţia Generală a Ţiganilor din România. Asociaţia avea un program cultural şi social care urmărea alfabetizarea, un muzeu „naţional” ţigănesc, cărţi privind istoria ţiganilor, culegeri de cântece şi dansuri ţigăneşti, ateliere, construirea de case salubre şi condiţii de trai civilizate, sedentarizarea ţiganilor nomazi, organizarea pe bresle a meşteşugarilor, etc. La rându-i G.A. Lăzăreanu-Lăzurică scriitor şi gazetar a pus bazele Uniunii Generale a Romilor din România. Şi aceasta îşi propunea drept scop „emanciparea şi redeşteptarea neamului rom”. Realizarea unei conştiinţe de sine pozitive, emanciparea economică şi socială. UGRR a editat ziare precum „O Rom”, la Craiova şi „Glasul Romilor” la Bucureşti. Au existat
şi organizaţii regionale a ţiganilor ca cele din Oltenia. Oricum putem constata o trezire la o conştiinţă de sine dezvoltată a unor categorii însemnate din cadrul ţiganilor.

Naţionalismul românesc din deceniile interbelice nu a avut deloc accente antiţigăneşti. Teoriile naţionaliste şi exclusiviste nu s-au referit deloc la ţigani. Legionarii nu au dezvoltat un discurs antiţigănesc. Nici legislaţia de „românizare” a guvernului Goga - Cuza şi apoi dictatura regală nu i-a vizat deloc pe ţigani. In România până în 1940 nu a existat o „problemă ţigănească”.

Politica faţă de ţigani a fost creaţia lui Ion Antonescu. O primă măsură a fost scoaterea din Bucureşti a tuturor ţiganilor, iar deportarea lor în Transnistria i-a aparţinut de asemenea. Cea mai importantă măsură împotriva ţiganilor a fost deportarea lor în Transnistria. Ea se desfăşoară în vara şi începutul toamnei anului 1942. Ea a privit circa 25 000 de ţigani (sub 10% din populatia totala de tigani a Romaniei), cei mai mulţi nomazi şi o parte dintre cei sedentari. În viziunea autorităţilor era vorba de ţiganii „periculoşi”, ţiganii problemă, de cei indezirabili. Trierea era făcută în funcţie de modul de viaţă nomad şi de condamnările suferite pentru diverse delicte. Aceste categorii de ţigani au fost recenzate şi s-a început deportarea celor nomazi. Pe parcursul deportării s-au
comis tot felul de abuzuri, au fost deportaţe familiile unor ţigani mobilizaţi pe front, au fost ridicaţi apoi ţărani cu avere şi gospodării, sau din Dobrogea au fost deportaţi ţărani români şi turci.

Istoricii estimează că aproape jumătate din cei deportaţi au căzut victime acestor condiţii dure de domiciliu forţat din zonele de deportare. Colonizarea ţiganilor în Transnistria a reprezentat o mare tragedie şi în acelaşi timp un eşec răsunător al administraţiei civile româneşti din această regiune.

Comunismul nu s-a ocupat explicit de ţigani. În anii 1960 când pentru alte minorităţi s-au instituit forme de reprezentare (consilii naţionale ale maghiarilor, germanilor) pentru ţigani nu a apărut o asemenea instituţie. Transformările economice petrecute în România postbelică au dizlocat meseriile tradiţionale şi ocupaţiile specifice ale ţiganilor. Unii dintre ei s-au adaptat la exigenţele modului de viaţă modern, lucrând în industria grea, construcţii, la salubrizare, sau ca muncitori agricoli în CAP- urile nou înfiinţate. O bună parte au rămas totuşi în condiţia de marginali, economic şi social, exercitând munci sezoniere, necalificate, prost plătite.

Din punct de vedere al identităţii şi al constituirii unei conştiinţe de sine puternice, fenomenele petrecute în cadrul etniei romilor după 1989 sunt deosebit de relevante. Sub numele generic de „romi” sau „ţigani” (al doilea având pentru unii dintre ei puternice conotaţii peiorative, există o diversitate de grupuri, numite neamuri, în număr de câteva zeci. Căldărari, rudari, ursari, ţigani de mătase, cocalari, gabori etc., fiecare cu particularităţile sale lingvistice, profesionale, mod de viaţă specific. Se constată un proces de dezenclavizare şi de omogenizare relativă în cadrul acestor neamuri, deşi continuă să persiste prejudecăţi multiple. După expresia lingvistică avem
romani, români, maghiari, turci, iar după confesiune unii sunt ortodocşi, catolici, reformaţi, neoprotestanţi, musulmani.

Cu privire la numărul real al romilor din România de astăzi datele avansate sunt diverse şi greu de verificat. Recensământul din 1992 dă cifra de 401.087 romi, anumiţi cercetători ai fenomenului dau pentru aceiaşi dată
circa 1 milion, iar cercetări sociologice avansează cifre cuprinse între 1.180.000 şi 1.500.000 de romi. Unii lideri ai romilor avansează chiar cifre de 2-3 milioane de romi în timp ce organizaţiile internaţionale operează curent cu cifra de 2.500.000 de romi pentru România.

Romii au cea mai scăzută durată medie a vieţii, şi un procent de mortalitate infantilă de 63,1 la mie. Doar 16% din populaţia romă are calificare într-o profesie modernă. Lipsa de ocupaţie şi şomajul este foarte ridicat în rândul romilor, iar cu privire la standardele de viaţă a romilor faţă de români, diferenţele sunt enorme. Puţine familii de romi au venituri regulate, cele mai multe au doar venituri ocazionale. Nivelul de trai, locuinţa, îmbrăcămintea, alte bunuri demonstrează un nivel de trai mult mai scăzut decât media populaţiei majoritare. Şcolarizarea tinerilor rromi este una deosebit de precară, 27,3% sunt analfabeţi, 3,9% au studii liceale şi doar 0,7% studii universitare şi post-liceale.

OK, cam asta ar fi dpdv istoric. Acum, nu va invit sa-mi spuneti perceptia voastra despre tigani, ci as vrea sa-mi spuneti altceva: CE VA PLACE la tigani ?