„Daca am fi filmat tot, multe lucruri nu s-ar mai fi intamplat” spune, zambind larg, Albert, un tanar de douazeci de ani cu abilitati ‘speciale’, despre imaginile proaspete surprinse in cele 200 de zile de calatorie dintr-un capat al lumii in celalalt. Intr-o buna zi, Albert isi ia ramas bun de la parinti si pleaca, impreuna cu iubita sa, cu o camera video si cu vreo 20 de euro in buzunar, pana la East Cape, Noua Zeelanda – antipodul exact al locuintei sale din Spania. Albert e pasionat de globe-trotting; acesta va fi cel mai ambitios proiect al sau. Nu exista multe lucruri pe lume pe care Albert sa nu le poata face, dupa cum demonstreaza, intr-un stil aproape euforic, materialul filmat de el intr-un ciné-verité complet dezinhibat. Dar adevarata miza a povestii lui Albert ni se dezvaluie abia atunci cand ii aflam istoria medicala. Desi livrate pe un ton pozitiv, potrivit cu optimismul incurabil al personajului, detaliile evolutiei sale contin suficienti termeni medicali capabili sa schiteze harta incercarilor traversate de Albert de la copilul sanatos din primii ani de viata pana la tanarul – mai putin sanatos, dar hotarat – de astazi.Suprevietuitorul de acum iubeste fericirea, libertatea, dragostea si... generozitatea strainilor. Nu e nimeni mai indreptatit decat el sa ne aminteasca faptul ca accesibilizarea nu e doar o problema de scari si rampe ci si una care presupune schimbari masive de perspectiva: cum ar spune Albert, „un scaun cu rotile nu e decat un accesoriu similar ochelarilor sau unor haine mai neobisnuite, nimic mai mult”.
|
|
|
|
|
