Scriu această scrisoare cu câteva ore înainte de executarea mea. Acest lucru poate suna ciudat, pentru că nimeni nu mi-a spus nimic despre asta, dar cu timpul am ajuns să mă pricep, cred.

Acum cinci ani am venit pe lume și îmi place să-mi amintesc de acea perioadă. Am fost unul din cinci frati. Eram cu toții acolo, în același timp, și mama mea avea grijă de noi. Era vară și ne jucam fără încetare pe-afară. Deși mama fusese tare obosită după naștere, si-a găsit timpul necesar pentru fiecare dintre noi. Am iubit-o mult si mi-e dor de ea. De tatăl meu nu-mi amintesc, dar tin minte că mama se uita uneori noaptea spre cer și ii povestea de noi, apoi mergea la culcare cu un zâmbet în ochi.

A fost o perioadă minunată, plină de aventuri. Puteam mânca oricat de mult doream, ne puteam juca toată ziua, totul era liniștit și acum știu că eram cumva privilegiati. Era un privilegiu pe care mulți altii  nu l-au avut.

Și apoi, după trei ani, s-a schimbat totul brusc, de la o zi la alta, totul. Am fost impinsi cu toții într-un tren cu alte animale. Cei mai in varsta dintre noi bănuiau ce ne asteapta. Unii s-au luptat dar au fost batuti și noi, cei mici, am stat deoparte, dar din bataia asta o vacă s-a ales cu picioarele rupte. Nu mai putea merge și a fost din nou bătută și a fost nevoie de o perioadă lungă de timp până când s-a sufocat in propriul sange. Nu am putut face nimic - decat să stăm muți în tăcere.

Timp de două zile și două nopți am fost înghesuiți în aceste cuști mici, în timpul transportului. Se auzeau atatea vaiete si plansete. Uneori cate un vaiet se oprea, dacă cineva nu mai putea si abandona. Catre ce mergea această nebunie? Nimeni nu știa exact.

Apoi am ajuns. Și ne-au impins in ceva ce era noua noastră casă. Doi frați ai mei nu supraviețuiseră.

Ne-au inchis în grajduri, care erau atât de mici că nu era loc decat să te rotesti și nu-ti mai păsa cine am fost si cine mai suntem.

Din acea zi nu am mai văzut soarele, nici luna. Nu ne-am mai bucurat de mirosul unei flori, n-am mai auzit voci de păsări.

Mâncam de trei ori pe zi, iar in rest încercam să dormim, sa ne spunem povești, sa ne încurajam.

Și în fiecare săptămână ii luau pe unii dintre noi. Veneau, de obicei, trei oameni, luau pe cineva, la intamplare, de urechi si de picioare și il trageau afară. Nu puteam decat sa ne privim si sa ne luăm adio.

Dacă cineva se impotrivea, il bateau cu un ciocan mare in cap, până când nu mai mișca.

Pare ciudat, dar cu timpul ne-am obișnuit și eram recunoscători pentru fiecare zi pe care ne-o dădeau. Pentru fiecare zi in care de fapt nu aveam nimic de făcut. Doar de așteptat.

Când au dus-o pe mama mea, a fost foarte rău. Și totuși, ea a avut încă puterea de a ne privi si a-si lua la revedere de la noi ceilalti, care rămaneam in urmă.

Știu că o voi revedea pe mama mea. Cândva, undeva; asa simt; la fel cum stiu ca nici eu nu voi mai fi mult aici.

Ei bine, cred că trebuie să mă opresc acum.

[adaptare dupa un text de Wolfgang Edelmayer]