Omul care zăcea întins pe burtă, pe coasta dealului, se numea Tyl.
În satul său fusese cunoscut drept Tyl Morarul, dar moara sa nu mai exista acum.
Nici satul său nu mai era. Burgunzii îl arseseră în urmă cu câteva săptămâni,
aşa cum făcuseră cu toate satele prin care trecuseră în drumul lor din Flandra către mare.
Tyl trecu pe partea stângă. Unghiul din care privea acum îi oferea o vedere
bună asupra stolului de porumbei, care transformaseră moara în adăpostul lor,
şi îi permitea să privească înăuntru prin zidul spart.
Celelalte ziduri erau încă destul de puternice pentru a susţine
acoperişul şubrezit, acolo unde stăteau porumbeii.
Fusese o moară de vânt la fel ca altele în Flandra.
Palele care asigurau captarea vântului erau distruse,
dar turnul propriu-zis era intact.
Mai rămăsese destul din clădire pentru a-l apăra de vânt şi ploaie.
Rămânea o singură problemă: oare mai era cineva acolo?
Era anul 1318. După ce se încheiase primăvara, au început ploile,
ploi care nu s-au mai sfârşit.
Terenul plat al Flandrei s-a transformat curând într-o mare de nămol.
Recoltele au putrezit, oamenii ştiau că foametea era inevitabilă.
La sfârşitul toamnei deja aruncau priviri înfometate către animale.
La mijlocul iernii, animalele nu mai erau.
Satul lui Tyl se stingea în urma foametei, dar rezistase mai bine decât celelalte,
pentru că o femeie în vârstă îi convinsese pe toţi ceilalţi să
se hrănească cu şobolanii ce păreau să se înmulţească în vremuri ca acestea.
Un tunet l-a trezit pe Tyl la realitate, amintindu-i că un acoperiş distrus
e mai bun decât o scorbură pentru furtuna ce avea să vină.
S-a ridicat încă o dată pentru a privi la moară. Nimic nu se schimbase.
Se uită la cer. Deşi trebua să fie atent, să rămână aproape de arbori
pentru a nu fi văzut, după calculele lui mai avea destul timp
pentru a ajunge la moară înainte de a lovi furtuna.

Tyl a decis că nu se află nimeni în moară.
Ce anume îl determină să creadă acest lucru?